Maranata

Domnul nostru vine

 

        



      Am vazut mana lui Isus!

 

In sfarsit m-am vazut liber si in acelas timp plin de speranta. Pentru prima oara ma gandeam serios la viitorul meu, aveam o meserie bunicica si in plus in inima mea pe Isus Hristos!

In schimb, afara ma astepta o incercare foarte grea, in ziua in care m-am eliberat am fost imbarcat in primul avion inspre tara mea de origine. In timp ce zburam, ma uitam pe mica fereastra a avionului cu regret ca nu am ramas in Italia, dar ii multumeam lui Isus pentru schimbarea  facuta  in viata mea. Apoi am ajuns acasa, unde am ramas doar pentru cateva zile, si am parasit din nou tara , dar de data aceasta ca si clandestin.

Am facut o calatorie lunga si foarte periculoasa, mi-am pierdut speranta de cateva ori ca voi putea supravietui, am vazut ca in fata unora omul nu valoreaza nimic. Am vazut lucruri care nu mi le-am imaginat niciodata, oameni tratati ca si o marfa, o adevarata piata de fiinte vii, cumparati si vanduti ca niste sclavi, iar eu am ajuns unul dintre ei.

Intr-o seara trebuia sa trecem dintr-o tara in alta, eram inchis intr-un beci si asteptam. Au venit si m-au luat ca sa trecem frontiera, aveam doar un ruxac cu ceva haine la mine si bineinteles Biblia. M-au pus sa astept intr-un loc inchis, izolat, iar dupa ceva vreme m-au lasat undeva intr-o campie cu iarba inalta intre cele doua frontiere. Era noapte si habar nu aveam unde ma aflam. Priveam plin de frica bolta cerului instelata, mai instelata ca niciodata, mi se parea ca vad cerul pentru prima oara. Am inceput sa vorbesc cu Domnul meu Isus Hristos, El m-a intarit in acele momente, mi-a dat speranza si parca nu mai eram singur.

Am asteptat acolo pana dimineata, se crapa de ziua si reuseam sa vad in departare niste case si cativa oameni cu animalele lor. Am inceput sa ma preocup tot mai mult, imi era frica ca nu cumva sa fiu vazut de satenii acelui sat. Nu stiam unde sa ma duc, ce sa fac, tremuram de frica, am luat Biblia am strans-o din nou intre palme, mi-am ridicat ochii spre cer si ii ceream lui Isus sa ma ajute sa depasesc aceste momente teribile din viata mea. Cred ca as putea fi inteles cel mai bine doar de o persoana care a trecut prin momente atat de dificile.

O voce launtrica imi vorbea puternic in inima mea si imi spunea, incredete in Isus Hristos.

Dupa o jumatate de ora a ajuns un bus incarcat cu alti clandestini, m-au chemat la ei si asa am inceput sa inaintam pe jos. Toti eram preocupati pentru ca se facea ziua, si poate vom fi observati de soldatii de frontiera. I-am intrebat de ce au intarziat asa de mult, raspunsul a fost banal; n-a pornit masina. Abia dupa patru ore au reusit sa o porneasca, dar eu cred ca rugaciunile mele au ajuns la Isus, El m-a ascultat si masina a pornit. Am ajuns intr-o mica gara a unui sat, acolo cativa  militari se uitau la noi dubios, am inceput sa fotografiez cate ceva si astfel am fost lasati in pace. In timpul grelei calatorii fiecare isi abandonau lucrurile mai putin necesare pe drum, ne-am despartit unii de altii ca sa nu fim depistati ca suntem clandestini, erau femei, copii si batrani, parca niciodata in viata mea n-am mai vazut oameni atat de disperati. Am ajuns intr-un oras unde spre fericirea noastra, ne-am intalnit intr-o statie de autobuze toti cei ce ne-am pornit la drum. Dar mai aveam drum lung de parcurs, si eu vedeam in fiecare moment mana calauzitoare a lui Isus Hristos.

As vrea sa amintesc ca in timpul acestei lungi calatorii am fost imbarbatat de mai multe ori de cativa frati din Italia, care ma sunau si imi spuneau sa am incredere in Dumnezeu.

Erau zile grele de asteptare in locuri inchise, iar calauzele mai chemau pe cate unul si ii trimiteau spre destinatie, fara sa fie sigur nimeni ca va ajunge viu.

A venit si randul meu, am fost bagati cativa dintre noi unul peste altul intr-un asa zis rezervor, care se gasea undeva sub caroseria unui camion. Era groaznic, ma simteam ca intr-un sicriu, era un miros de benzina insuportabil, nu ma asteptam sa ies viu de acolo. La un momendat camionul a fost imbarcat pe o nava, nu aveam voie sa iesim afara, dupa cinci zile cativa dintre cei inchisi acolo au iesit afara, insa eu si cu inca unul am ramas innauntru.

Miroseam greu, eram slabiti si morti de foame. In sfarsit camionul ajunge in Italia, iar noi abandonati la marginea drumului. Eram slabit total, nu aveam puterea sa stau in picioare, dar eram viu, vedeam din nou lumina soarelui, nu-mi venea sa cred ca am ajuns in Italia. Mi-am ridicat privirea in sus fericit si am inceput sa-i multumesc lui Dumnezeu cu voce tare in limba italiana.

Apoi am ajuns in marea familie unde l-am cunoscut pe Isus, dar spre surprinderea mea chiar in ziua aceea am fost oprit de fortele de ordine si m-au inchis imediat intr-un centru de straini clandestini.  Multi dintre cei inchisi acolo nu mai aveau nici o speranta, ma gandeam si eu la calatoria lunga si riscurile pe care le-am suportat, si la ce se va intampla cu mine. Am incercat sa le spun ca mai exista o speranta, citeam din Biblie, citeam ca  Isus vindeca pe bolnavi, pe ologi, pe cei care intr-adevar nu aveau nici o speranta de insanatosire. Tineam Biblia stransa in mainile mele si ma rugam la Isus.

Am inaintat intre timp cererea de azil politic, insa a fost respinsa. Am facut recurs si asteptam acum cele 14 zile conform legi pentru un raspuns. Au trecut 13 zile si nu a venit nici un raspuns, insa in a 14 zi trebuia sa fiu expulzat daca raspunsul era negativ. In ultima noapte nu am dormit nimic, ma rugam si plangeam, o sora din biserica m-a sunat in dimineata celei de a 14 zile si mi-a spus ca se roaga pentru mine si sa citesc psalmul 27.  Mai tarziu am primit un telefon de la avocatul din oficiu, care imi spunea ca ii pare rau, dar nu are nici un rezultat.

Am inceput sa ma rog din nou si sa citesc Matei 6:25-34, i-am spus Domnului meu ca ma voi duce acolo unde va fi voia Lui.

Dupa cateva minute primesc un alt telefon din partea celor care imi analizau cererea, ei spunandu-mi ca cererea mea va fi revazuta maine si ca a fost suspendata expulzarea.

Am sarit in sus de bucurie, am strigat Aleluia, slavit sa fie Domnul. Inima a inceput sa-mi bata atat de tare incat am fost dus la infirmeria centrului, dupa ce m-am odihnit putin am revenit in camera mea unde ma asteptau deja documentele semnate de tribunalul orasului.

Eram din nou liber si cu acte in regula in buzunarul meu. Mi-au spus ca rareori se intampla ca tribunalul sa schimbe deciziile de mai multe ori in cateva ore, dar eu sunt constient ca aici a fost mana puternica a lui Dumnezeu.

Din anul 2002 imi doream sa am acte in regula in Italia, inca inainte sa-l fi cunoscut pe Isus, insa dupa ce m-a trecut prin atatea incercari grele, El Isus m-a invatat ce inseamna disperarea, m-a  invatat suferinta de aproape, am cunoscut durerea oamenilor necajiti, iar acum m-a calauzit pana aici inca o data dandu-mi o noua speranta pentru viitorul meu.

Imi doresc sa raman in Italia, sa traiesc o viata simpla iubindu-l pe Isus in pace si libertate, sa-l pot marturisii pe Isus si sa  pot umbla impreuna cu fratii mei din Biserica lui Hristos, familia de care aveam atata nevoie.

As vrea sa multumesc tuturor fratilor din biserica care au fost alaturi de mine, imi doresc ca Dumnezeu sa binecuvanteze persoana care m-a ajutat sa scriu marturisirea aceasta, nu e crestin dar  mi-a cerut o Biblie si a inceput sa citeasca cu multa atentie.

Stiu ca nu sunt perfect, chiar daca viata mea s-a schimbat mult, trebuie in continuare sa-mi dau toata silinta sa ies biruitor din toate ispitele care navalesc in viata mea. Nu cunosc multe lucruri din Biblie, dar cred ca voi invata in continuare multe lucruri, acum abia astept Duminica, sa pot veni la intalnirea cu Hristos si cu fratii mei din Biserica.

In sfarsit am gasit dragostea lui Isus Hristos, un prieten sincer care ma asculta, nu ma judeca, nu ma tradeaza, ci e mereu gata sa-mi dea din bucuriile Sale.

Eu cred in El, pentru mine Isus nu este o haina noua de imbracat ci ceva  profund care locuieste in adancul inimii mele.

Glorie Tie, Doamne! Acum vad lumina Ta in lume!

  

   Mohamed           Udine  2010