Maranata

Domnul nostru vine

 

                     O fila din jurnalul grupului de misiune

                    a bisericii Maranata Udine in penitenciar

                                                                 

 

E sambata, zi rece si ploioasa de primavara, nu promite chiar nimic aceasta zi, dar totusi e o zi data de Dumnezeu.

Ora 11.30 ne intalnim la biserica si ne pregatim sufleteste pentru evanghelizarea ce vrem sa o facem in penitenciar, ne strangem mainile, ne ridicam ochii spre cer, apoi ne incredintam in bratele lui Hristos si…la treaba.

-Hei!  cineva de acolo, dar instrumentele? A da, hai sa le luam, i-am raspuns  crezand ca de data aceasta voi scapa de transport. Doamne ajuta!

12.50 ne intalnim in fata penitenciarului cu ceilalti frati italieni cu care vom sluji in sambata aceasta. E o zi incarcata,  o atmosfera teribil de ciudata. Nu ma simteam in apele mele, ma tot gandeam la mesajul pe care va trebui sa-l aduc in aceasta zi, simteam o presiune puternica constient  fiind ca nu e de la Dumnezeu, ma gandeam ca trebuie sa se intample ceva , era prea multa batalie spirituala in launtrul meu.

-Hai fratilor sa fim bucurosi, de intrat sigur intram dar nu se stie daca vom iesi de aici! Spunea cineva cu mult umor! Dar Pastorul Toni se uita tinta la noi cu privirea sa blanda vrand parca  sa ne imbarbateze si zise: Stati linistiti, sunt 14 ani de cand intru si nu mi s-a intamplat niciodata sa raman inauntru chiar daca poate de cateva ori mi-as fi dorit chiar!

Am inceput sa intram, eram vreo cinsprezece, e prima poarta si primul control. Cineva intreaba daca putem sa intram cu masina pentru ca avem multe instrumente si sunt destul de grele,  O nu ! in gandul meu, masina e a mea si va trebui sa descarc singur si sa le transport pana in sala singur! In fine, dupa ce am facut o treaba de cca 30 de minute m-am intors din nou la prima poarta, ma asteptam sa nu gasesc pe nimeni si sa fi intrat deja fratii mei insa… s-a intamplat exact contrariul.

De data aceasta ne controleaza mult mai mult, chiar si agrafele , verighetele, instrumentele de scris, toate trebuie sa le lasam afara. Vedeam cu ochii nostri ca se intampla ceva ciudat, controalele erau mult mai severe la intrari ca de obicei, asta insemna mai mult timp pierdut si in acelasi timp mai putin timp pentru a sta inauntru.

Am inceput sa privesc mai mult la Hristos si sa cer biruinta, nu stiam ce va urma , de ce se intampla toate aceste lucruri, de ce e atata incarcatura , dar aveam sa aflu mai tarziu.

In sfarsit am intrat in sala cu cele o suta de scaune goale, care ne astepta ca de fiecare data rece si intunecata. Se aprinde o lumina si incep sa se auda racnete si galagie mare, gardienii incepeau sa-i aduca pe detinutii care si-au facut cerere pentru aceasta intalnire. S-a deschis usa si incepeau sa intre, de obicei aveam cate 15-20 de detinuti la o intalnire, dar de data aceasta spre surprinderea noastra au inceput sa intre 1,2,3-10,20,30,50,70,80,90,100 si am inceput deja sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru biruinta care ne-a dat-o in aceea zi.

Abia atunci am inceput sa inteleg de ce atata presiune, de ce atatea controale, Dumnezeu pregatea terenul si diavolul racnea ca un leu!

Ma uitam in sala plina de detinuti, unii chiar cu chipuri tare inspaimanntatoare si ma uitam la cei 4,5 gardieni care incercau sa-i determine sa  pastreze linistea in sala. M-am intrebat: oare nu sunt cam putini? De obicei la 15 detinuti aveam atatia gardieni, dar nu stiam ce sa mai cred, pentru ca am vazut ca de buna dimineata lucrurile erau trasate  in mod ciudat.

Trebuie sa recunosc ca mi-a fost frica,dar am inteles ca este soapta diavolului asa ca am inceput din nou sa ma rog lui Dumnezeu. Incepe programul si pastorul Toni ii saluta pe toti in mod respectos spunand ca noi nu suntem aici sa facem spectacole ci sa-l prezentam pe Isus Hristos cel care ne-a salvat vietile si care doreste sa ii salveze si pe ei.

Fara  nici o alta introducere am intrat in lupta cu cca 70% din detinuti. N-am reusit sa inteleg pentru inceput ce a fost atat de rau in introducerea  aceasta de au inceput sa huiduie si sa fluiere in mod ingrozitor, uitandu-ma mai atent in sala am vazut ca exista multi africani, marochini, albanezi, adica multi musulmani si mi-am dat seama imediat ca ii deranjeaza crucea lui Hristos.

Grupurile noastre, de altfel bine pregatite au inceput sa cante in italiana cateva cantari iar intre cantari pastorul mai prindea ocazia sa le spuna cate ceva de Hristos, bineinteles ca era huiduit si fluierat de cei mai multi din sala, dar erau si cateva suflete care simteau cercetarea lui Dumnezeu. Ne apropiam de momentul vestirii cuvantului lui Dumnezeu, tensiunea din interiorul meu crestea,  avand in vedere ca trebuia sa predic in acel loc si in acele conditii.

M-am apropiat de pastorul Toni soptindu-i: “oare n-ar fi mai bine sa predicati dumneavostra!” , s-a uitat tinta la mine spunandu-mi cateva  cuvinte: "la parola del Signore e potente!”   “cuvantul lui Dumnezeu are putere”  va marturisesc ca pentru prima oara in viata mea m-am simtit un tradator, un las, de atatea ori predicam in biserica locala, o biserica linistita, despre lepadarea lui Petru fara sa-mi dau seama ca va veni ziua cand imi va fi frica in fata a 70 de musulmani sa-l predic pe Isus salvatorul meu personal.

E atat de frumos sa predici intr-o biserica si toata biserica sa te asculte si sa mai auzi si cate un amin si un aleluia, abia acum reusesc sa-i inteleg pe ucenici, prigonirile si persecutiile care le-au indurat din pricina lui Hristos.

Am sarit ca  din pusca in sus, acele cuvinte au fost un dus rece pentru mine care m-au trezit intr-adevar la realitate, am deschis biblia la pasajul “Intoarcerea lui Saul” si am inceput sa predic fara sa tin cont de huiduielile multora din sala. Din cand in cand  am observat ca se opreau din neatentia lor si mai ascultau cuvantul lui Dumnezeu, dar cred ca cel mai important lucru a fost ca evanghelia lui Hristos era  propovaduita in acel loc si la acei oameni impietriti in inimile lor.

Chiar daca la inceput ne-am dat un pas inapoi, spre sfarsit ne-am simtit cu adevarat importanti, valorosi,  unelte in mana lui Dumnezeu, sa ai onoarea si cinstea sa-l marturisesti pe Isus unor musulmani intr-o inchisoare?!  E un har deosebit.  Programul s-a incheiat si multi dintre detinuti ne-au strans mainile spunandu-ne ca vor sa mai vina la intalnirile noastre, altii spunandu-ne ca ne vor demonstra data viitoare ca  nu exista Isus, dar noi am iesit bucurosi ca jertfa lui Hristos a fost facuta de cunoscut oamenilor pierduti si de aceasta data. Stim un singur lucru ca mare putere are sangele varsat la cruce de Mantuitorul lumii intregi Isus Hristos. Pana in prezent sunt vreo 15 detinuti care l-au acceptat pe Isus in viata lor ca Domn si Mantuitor personal si continuam sa ne rugam ca Dumnezeu sa lucreze in continuare cu putere si autoritate in acest penitenciar!

 

                             Daniel Corjuc                Maranata Udine